A fost odată ca niciodată, o fetiță ce visa la un tărâm al ei. Spun visa pentru că, în fiecare noapte cand fetița adormea acest vis i se tot repeta. Visa despre o clădire înaltă și întinsă pe o suprafață foarte foarte mare care in această lume a viselor îi slujea ca și palat. Alături de această clădire, era prezentă și atmosfera anotimpului toamna, acesta fiind anotimpul preferat al fetiței. Frunzele uscate, nelipsite de pe iarba încă verde de pe pământ, copacii înalți ce stăteau falnici in fața palatului ei, micile tufișuri verzi si multe altele, îi aduceau aminte de toamna din visele ei. Cerul era la fel de unic precum celelalte elemente. Aceasta statea într-o continuă culoare de mov, un mov blând ce parcă mângâia fiecare privire ce o aruncai spre ea. Steluțe
pufoase aterizau din cer, lăsând un nor in urma lor, făcând astfel, și mai frumos peisajul. În realitate toate aceste elemente constituiau doar peisajul ei cotidian. Palatul reprezenta școala la care mergea, peisajul tomnatic era insiprat tot de aici iar micile stelute ce cadeau din cer, erau stelutele fosforescente ce le are lipite pe perete deasupra patului ei. Astfel visul ei este unul fantastic dar inspirat din lumea ei cotidiana.
Comments